Mihai Neamțu – Comunicat de presă – Audiatur et altera pars: despre libertate, dezbatere şi ispita cordonului sanitar

“Audiatur et altera pars” – să fie ascultată şi cealaltă parte. Principiu al dreptului roman, devenit temelie a oricărei culturi care se crede liberă.Libertatea de exprimare nu este un moft de tribună, ci valoarea cardinală fără de care toate celelalte libertăţi rămân decorative. Dragoş Pătraru cere, sub numele pluralismului, exact contrariul lui: un cordon sanitar în jurul unor voci politice legitime, ca şi cum pluralismul ar însemna dreptul de a alege cine are voie să vorbească, nu dreptul tuturor de a fi ascultaţi. Răspund cu un principiu vechi de două mii de ani – audiatur et altera pars – şi cu o memorie românească mai apropiată, pe care o voi aminti mai jos.

Pretextul e cunoscut: invitarea lui George Simion şi a lui Dan Dungaciu la TVR. Îngrijorarea domnului Pătraru, însă, nu priveşte absenţa pluralismului, ci prezenţa unor interlocutori pe care domnia sa nu-i agreează. E o confuzie pe care veacul trecut a numit-o, cu toată precizia ei sumbră, Ministerul Adevărului: instituţia care nu minte prin a spune neadevăruri, ci prin a goli cuvintele de sens, până când “pluralism” ajunge să însemne tocmai absenţa lui.

Orwell (George Orwell, 1903-1950, scriitor şi eseist britanic, autor al romanului 1984) a numit acest mecanism dublugândire – capacitatea de a ţine în minte două sensuri contrare ale aceluiaşi cuvânt şi de a le folosi, pe rând, după interes. Cine cere excluderea unor voci politice în numele pluralismului practică, fie şi fără s-o ştie, exact acest exerciţiu.Marii corifei ai gândirii anti-cenzură spun, în fond, acelaşi lucru. John Milton (1608-1674), poet şi polemist englez, a pledat în Areopagitica (1644) pentru o presă neîngrădită, într-un veac în care cenzura regală era normă, nu excepţie.

Două sute de ani mai târziu, John Stuart Mill (1806-1873), filosof britanic, a arătat în eseul Despre libertate că o opinie redusă la tăcere rămâne, fie ea şi greşită, o pierdere pentru toţi, inclusiv pentru cei care au dreptate. Adevărul nu se apără prin tăcerea impusă adversarului, ci prin confruntarea deschisă cu el. Nimeni n-a ieşit vreodată mai convingător dintr-o dezbatere pe care a refuzat s-o aibă.România însăşi are, în această privinţă, o lecţie pe care ar face bine să şi-o amintească mai des.

În anii premergători dictaturii, tinerii Asociaţiei Criterion – Mircea Vulcănescu (1904-1952) şi Mircea Eliade (1907-1986) – au urcat pe aceeaşi scenă, la Fundaţia Carol I, alături de interlocutori de orientare comunistă precum Belu Zilber (1901-1978) şi Lucreţiu Pătrăşcanu (1900-1954), invitaţi să vorbească despre Lenin. Când studenţi naţionalişti au încercat să întrerupă seara, organizatorii n-au anulat dezbaterea – au reluat-o. Generaţia aceea a înţeles ceva ce ispita cordonului sanitar uită mereu: o idee nu se combate excluzând-o din sală, ci lăsând-o să vorbească, pentru ca publicul să judece singur.

Radioul românesc, născut în 1928 o dată cu Societatea Română de Radiodifuziune, s-a vrut, în chiar statutul lui fondator, un bun al întregii naţiuni, nu tribuna unei singure tabere – un ideal pe care posturile publice de azi l-au uitat mai des decât l-au împlinit.Observaţiile de mai sus nu sunt un ocol erudit, ci miezul problemei. Dublul standard este greu de ignorat: ani la rând, liderii AUR au fost ţinuţi departe de platourile TVR, fără ca domnul Pătraru să ridice vreo obiecţie publică faţă de acest tip de excludere.

TVR este finanţată din bani publici, de la toţi contribuabilii, indiferent de opţiunea lor politică, iar niciun prezentator, oricât de longeviv, nu deţine o proprietate ideologică asupra studiourilor televiziunii publice.În locul argumentelor verificabile, discursul domnului Pătraru recurge la etichete – “extremist” fiind cea mai des resuscitată – fără susţinere concretă, şi fără ca domnia sa sau alţi prezentatori ai TVR să-şi fi invitat vreodată criticii pentru un contradictoriu real. O televiziune publică sănătoasă se măsoară prin capacitatea de a găzdui dezbaterea, nu prin abilitatea unor prezentatori de a decide, din platou, cine merită accesul la ea.Un precedent biografic merită amintit, cu toată prudenţa pe care faptele neconfirmate o cer: potrivit informaţiilor deja făcute publice, domnul Pătraru ar fi publicat, în 2018, înregistrări ale unor convorbiri cu conducerea TVR, inclusiv cu fosta preşedintă Doina Gradea – gest pe care mai mulţi comentatori l-au calificat drept interceptare neautorizată.

Dacă atunci interesul public a fost motivul invocat pentru publicarea unor convorbiri private, acelaşi etalon s-ar cuveni aplicat şi astăzi, inclusiv atunci când domnia sa vorbeşte despre standardele jurnalistice.Răspunsul la un argument e un alt argument, nu excluderea celui care-l rosteşte. Un cordon sanitar la televiziunea publică nu este pluralism – este cenzură îmbrăcată în vocabularul pluralismului, exact genul de inversiune de sens pe care Ministerul Adevărului l-a ridicat la rang de metodă.

Nu cer privilegii pentru vreo formaţiune anume; cer ceea ce li se cuvine tuturor formaţiunilor politice cu reprezentare democratică – acces egal, tratament corect şi, mai presus de orice, mai multă dezbatere, nu mai puţină. Ca preşedinte al Comisiei pentru cultură, arte şi mijloace de informare în masă, voi urmări îndeaproape modul în care conducerea TVR gestionează această situaţie şi voi solicita, dacă va fi necesar, clarificări instituţionale.